PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) și articolul 67 alineatul (5) a doua liniuță, având în vedere propunerea Comisiei, având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (1), hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (2), întrucât:
(1) Comunitatea și-a stabilit ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. În acest scop, Comunitatea trebuie să adopte, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare bunei funcționări a pieței interne.
(2) Principiul accesului la justiție este fundamental și, în vederea facilitării accesului la justiție, Consiliul European, în cadrul reuniunii sale de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, a solicitat crearea de către statele membre a unor proceduri alternative, extrajudiciare.
(3) În mai 2000, Consiliul a adoptat Concluziile privind metodele alternative de soluționare a litigiilor în materie civilă și comercială, afirmând că stabilirea principiilor de bază în acest domeniu este un pas esențial în vederea înlesnirii evoluției și a funcționării corespunzătoare a procedurilor extrajudiciare pentru soluționarea litigiilor în materie civilă și comercială care să ducă la simplificarea și îmbunătățirea accesului la justiție.
(4) În aprilie 2002, Comisia a prezentat o Carte verde privind metodele alternative de soluționare a litigiilor în materie civilă și comercială, în care a examinat situația actuală în ceea ce privește metodele alternative de soluționare a litigiilor în Uniunea Europeană și a inițiat o vastă consultare cu statele membre și cu părțile interesate privind posibilele măsuri de încurajare a utilizării medierii.
(5) Obiectivul de a asigura un acces mai bun la justiție, ca parte a politicii Uniunii Europene de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, ar trebui să includă accesul la metode de soluționare a litigiilor atât pe cale judiciară, cât și extrajudiciară. Prezenta directivă ar trebui să contribuie la buna funcționare a pieței interne, în special în ceea ce privește disponibilitatea serviciilor de mediere.
(6) Medierea poate asigura o soluționare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor și rapidă a litigiilor în materie civilă și comercială prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părților. Este mai probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie respectate voluntar și să mențină o relație amiabilă și durabilă între părți. Aceste avantaje sunt și mai pronunțate în situațiile care prezintă elemente de extraneitate.
(7) Pentru a promova în continuare utilizarea mai intensă a medierii și pentru a asigura un cadru juridic previzibil părților care recurg la mediere, este necesară introducerea unei legislații cadru, care să abordeze, în special, aspecte esențiale ale procedurii civile.
(8) Dispozițiile prezentei directive ar trebui să se aplice numai medierii în cazul litigiilor transfrontaliere, dar nimic nu ar trebui să împiedice statele membre în a aplica aceste dispoziții în egală măsură procedurilor interne de mediere.
(9) Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice în niciun fel folosirea tehnologiilor moderne de comunicare în cadrul procedurii de mediere.
(10) Prezenta directivă ar trebui să se aplice procedurilor în care două sau mai multe părți ale unui litigiu transfrontalier încearcă, din proprie inițiativă, să ajungă la un acord amiabil în privința soluționării litigiului dintre ele, cu asistența unui mediator. Aceasta ar trebui să se aplice în materie civilă și comercială. Totuși, directiva nu ar trebui să se aplice în cazul drepturilor și obligațiilor de care părțile nu pot dispune în mod liber potrivit legislației aplicabile corespunzătoare. Astfel de drepturi și obligații se regăsesc în special în dreptul familiei și în dreptul muncii.
(11) Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice negocierilor precontractuale și nici procedurilor cvasijudiciare, precum anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluționare a plângerilor consumatorilor, arbitrajul și deciziile experților, sau procedurilor în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială, ce poate fi obligatorie sau nu, privind soluționarea litigiului.
(12) Prezenta directivă ar trebui să se aplice cazurilor în care o instanță trimite părțile să recurgă la mediere sau în care dreptul national prevede medierea. Mai mult decât atât, în măsura în care un judecător poate actiona ca mediator în conformitate cu dreptul national, prezenta directivă ar trebui să se aplice de asemenea medierii efectuate de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă domeniului sau domeniilor litigioase. Aplicarea acestei directive nu ar trebui, însă, să fie extinsă la demersurile instantei sau ale judecătorului sesizat cu solutionarea unui litigiu, în contextual procedurii judiciare privind litigiul respectiv, sau la cazurile în care instanta sau judecătorul sesizat solicită asistentă sau consiliere din partea unei persoane competente.
(13) Medierea prevăzută în prezenta directivă ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părtile sunt ele însele responsabile de procedură si o pot organiza după cum doresc si încheia în orice moment.
Totusi, instantele ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili în temeiul dreptului national termene în care să se desfăsoare procedura de mediere. De asemenea, instantele ar trebui să poată atrage atentia părtilor asupra posibilitătii de a recurge la mediere ori de câte ori este cazul.
(14) Nicio dispozitie a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere legislatiei nationale în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sanctiuni, cu conditia ca o astfel de legislatie să nu împiedice părtile să îsi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar. De asemenea, nicio dispozitie a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere sistemelor actuale de autoreglementare în domeniul medierii, în măsura în care acestea abordează aspecte nereglementate de prezenta directivă.
(15) Pentru a asigura securitatea juridică, prezenta directivă ar trebui să indice data care se ia în considerare pentru a determina dacă un litigiu pe care părtile încearcă să îl solutioneze pe calea medierii este sau nu un litigiu transfrontalier. În absenta unui acord scris, se consideră că părtile decid să recurgă la mediere în momentul în care iau măsuri specifice în vederea initierii procedurii de mediere.
(16) Pentru a asigura încrederea reciprocă necesară cu privire la confidentialitate, la efectul asupra decăderii si a prescriptiei si la recunoasterea si executarea acordurilor rezultate în urma medierii, statele membre ar trebui să încurajeze, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, formarea mediatorilor si introducerea unor mecanisme eficiente de control al calitătii în ceea ce priveste furnizarea serviciilor de mediere.
(17) Statele membre ar trebui să definească astfel de mecanisme, care pot include recurgerea la solutii disponibile pe piată, si nu ar trebui să li se solicite asigurarea vreunei finantări în acest sens. Aceste mecanisme ar trebui să urmărească mentinerea flexibilitătii procedurii de mediere si a autonomiei părtilor si garantarea faptului că medierea este efectuată de o manieră eficace, impartială si competentă. Ar trebui atrasă atentia mediatorilor asupra existentei Codului european de conduită pentru mediatori care ar trebui pus, de asemenea, la dispozitia publicului larg pe internet.
(18) În domeniul protectiei consumatorului, Comisia a adoptat o recomandare (1) care stabileste criteriile minime de calitate pe care organele extrajudiciare implicate în solutionarea amiabilă a litigiilor consumatorilor ar trebui să le ofere justitiabililor. Orice mediator sau organism care intră în domeniul de aplicare al acestei recomandări ar trebui încurajat să îi respecte principiile. Pentru a facilita diseminarea informatiilor referitoare la astfel de organisme, Comisia ar trebui să înfiinteze o bază de date cu sistemele extrajudiciare pe care statele membre le consideră conforme cu principiile recomandării mentionate.
(19) Medierea nu ar trebui considerată o solutie inferioară procedurii judiciare din cauza faptului că respectarea acordurilor rezultate în urma medierii ar depinde de bunăvointa părtilor. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure părtilor unui acord scris rezultat în urma medierii posibilitatea conferirii unui caracter executoriu continutului acestuia. Un stat membru ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza recunoasterea caracterului executoriu al unui acord numai în cazul în care clauzele acestuia sunt contrare dreptului său, inclusiv dreptului international privat al acestuia, sau în cazul în care legislatia acestuia nu prevede posibilitatea pentru continutul acordului respectiv de a dobândi caracter executoriu. Un astfel de caz ar putea fi cel în care acordul cuprinde obligatii care, prin natura lor, nu pot avea caracter executoriu.
(20) Continutul unui acord rezultat în urma medierii care a devenit executoriu într-un stat membru ar trebui recunoscut si declarat executoriu în celelalte state membre în conformitate cu dreptul comunitar sau national aplicabil. Aceasta se poate realiza, de exemplu, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciară, recunoasterea si executarea hotărârilor în materie civilă si comercială (1) sau al Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotărârilor judecătoresti în materie matrimonială si în materia răspunderii părintesti (2).
(21) Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 prevede în mod expres că, pentru a fi executorii în alt stat membru, acordurile dintre părti trebuie să fie executorii în statul membru în care au fost încheiate. În acest sens, în cazul în care continutul unui acord rezultat în urma medierii si care priveste aspecte de dreptul familiei nu este executoriu în statul membru în care a fost încheiat acordul si în care este formulată cererea prin care se solicită conferirea caracterului executoriu, prezenta directivă nu ar trebui să încurajeze părtile să eludeze legile acelui stat membru prin conferirea caracterului executoriu acordului într-un alt stat membru.
(22) Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze normele din statele membre privind executarea acordurilor rezultate în urma medierii.
(23) Confidentialitatea în procesul de mediere este importantă si de aceea prezenta directivă ar trebui să asigure un grad minim de compatibilitate a normelor de procedură civilă în privinta modului în care să se asigure protectia confidentialitătii medierii în cadrul tuturor procedurilor judiciare în materie civilă si comercială sau în cadrul procedurilor de arbitraj desfăsurate ulterior.
(24) Pentru a încuraja părtile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că normele lor privind decăderea si prescriptia extinctivă nu împiedică părtile să facă apel la procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de esec al medierii. Statele membre ar trebui să garanteze obtinerea acestui rezultat, chiar dacă prezenta directivă nu armonizează normele de drept intern privind termenele de decădere si de prescriptie. Dispozitiile privind termenele de decădere si de prescriptie din acordurile internationale, astfel cum au fost puse în aplicare în statele membre, de exemplu în domeniul dreptului transporturilor, nu ar trebui să fie afectate de dispozitiile prezentei directive.
(25) Statele membre ar trebui să încurajeze distribuirea către publicul larg a informatiilor privind modalitătile de contactare a mediatorilor si a organizatiilor care oferă servicii de mediere. De asemenea, statele membre ar trebui să încurajeze practicienii în domeniul dreptului să îsi informeze clientii cu privire la posibilitatea recurgerii la mediere.
(26) În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstitutional pentru o mai bună legiferare (3), statele membre sunt încurajate să elaboreze, pentru ele însele si în interesul Comunitătii, propriile tabele de concordantă care să ilustreze, pe cât posibil, corespondenta dintre prezenta directivă si măsurile de transpunere si să le facă publice.
(27) Prezenta directivă vizează promovarea drepturilor fundamentale si tine seama de principiile care sunt recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
(28) Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre si, având în vedere amploarea si efectele actiunii pot fi realizate mai bine la nivelul Comunitătii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiaritătii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proportionalitătii, astfel cum este enuntat la respectivul articol, prezenta directivă nu depăseste ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.
(29) În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind pozitia Regatului Unit si a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană si la Tratatul de instituire a Comunitătii Europene, Regatul Unit si Irlanda si-au exprimat dorinta de a participa la adoptarea si aplicarea prezentei directive.
(30) În conformitate cu articolele 1 si 2 din Protocolul privind pozitia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană si la Tratatul de instituire a Comunitătii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, care, prin urmare, nu este obligatorie pentru aceasta si nu i se aplică,
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
Articolul 1
Obiectivul si domeniul de aplicare
(1) Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la solutionarea alternativă a litigiilor si de a promova solutionarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii si asigurarea unei relatii echilibrate între mediere si procedurile judiciare.
(2) Prezenta directivă se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere, în materie civilă si comercială, exceptând acele drepturi si obligatii de care părtile nu pot dispune în conformitate cu legislatia aplicabilă corespunzătoare. Directiva nu se aplică, în special, chestiunilor fiscale, vamale sau administrative si nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autoritătii publice („acta iure imperii”).
(3) În prezenta directivă, termenul „stat membru” înseamnă statele membre cu exceptia Danemarcei.
Articolul 2
Litigii transfrontaliere
(1) În sensul prezentei directive, un litigiu transfrontalier este acela în care cel putin una dintre părti îsi are domiciliul sau resedinta obisnuită într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte părti la data la care:
(a) părtile decid să recurgă la mediere după aparitia litigiului;
(b) medierea este impusă de instantă;
(c) există o obligatie de a recurge la mediere care reiese din
dreptul national; sau
(d) o invitatie este adresată părtilor, în sensul articolului 5.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), în sensul articolelor 7 si 8, un litigiu transfrontalier este în egală măsură cel în care procedurile judiciare sau arbitrale care au urmat medierii între părti sunt initiate în alt stat membru decât cel în care părtile îsi au domiciliul sau resedinta obtinuită la data mentionată la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c).
(3) În sensul aplicării alineatelor (1) si (2), domiciliul se determină în conformitate cu dispozitiile articolelor 59 si 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
Articolul 3
Definitii
În sensul prezentei directive se aplică următoarele definitii:
(a) „mediere” înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părti într-un litigiu încearcă, din proprie initiativă, să ajungă la un acord privind solutionarea litigiului dintre ele, cu asistenta unui mediator. Acest proces
poate fi initiat de către părti, recomandat sau impus de instantă sau prevăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include medierea efectuată de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude demersurile instantei sau ale judecătorului sesizat de a solutiona litigiul pe parcursul procedurilor judiciare privind litigiul în cauză;
(b) „mediator” înseamnă orice tert chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, impartială si competentă, indiferent de denumirea sau de profesia tertului în statul membru respectiv si de modul în care tertul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea.
Articolul 4
Asigurarea calitătii medierii
(1) Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, elaborarea unor coduri voluntare de conduită si acceptarea acestora de către mediatori si organizatiile care furnizează servicii de mediere, precum si a altor mecanisme eficace de control al calitătii privind furnizarea serviciilor de mediere.
(2) Statele membre încurajează formarea initială si continuă a mediatorilor pentru a asigura efectuarea unei medieri eficace, impartiale si competente fară de părti.
Articolul 5
Recurgerea la mediere
(1) O instantă la care a fost introdusă o actiune poate, atunci când este cazul si având în vedere toate circumstantele cazului respectiv, să invite părtile să recurgă la mediere pentru a solutiona litigiul. Instanta poate, de asemenea, invita părtile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate si sunt usor accesibile.
(2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislasiei nationale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după începerea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sanctiuni cu conditia ca o astfel de legislatie să nu împiedice părtile să îsi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar.
Articolul 6
Caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii
(1) Statele membre asigură părtilor, sau uneia dintre părti cu consimtământul expres al celorlalte, posibilitatea de a solicita dobândirea caracterului executoriu al continutului acordului scris rezultat în urma medierii. Continutul unui astfel de acord dobândeste fortă executorie, cu exceptia cazului în care fie continutul acordului este contrar dreptului statului membru în care este făcută solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea conferirii acestuia un caracter executoriu.
(2) Continutul acordului poate dobândi caracter executoriu printr-o hotărâre, decizie sau act autentic emise de o instantă sau de o altă autoritate competentă în conformitate cu dreptul statului membru în care a fost făcută solicitarea.
(3) Statele membre comunică Comisiei denumirile instantelor judecătoresti sau ale altor autorităti competente să primească cereri în conformitate cu alineatele (1) si (2).
(4) Nicio dispozitie a prezentului articol nu aduce atingere normelor aplicabile recunoasterii si executării în alt stat membru a unui acord al cărui continut a dobândit caracter executoriu în conformitate cu alineatul (1).
Articolul 7
Confidentialitatea medierii
(1) Dat fiind că este de dorit ca medierea să aibă loc într-un mod care respectă confidentialitatea, statele membre se asigură că, cu exceptia cazului în care părtile hotărăsc altfel, nici mediatorii, nici cei implicati în administrarea procesului de mediere să nu fie obligati să aducă probe în cursul procedurilor judiciare civile si comerciale sau în cursul procedurilor arbitrale privind informatii rezultate din sau în legătură cu procesul de mediere, cu exceptia cazului în care:
(a) acest lucru este necesar pentru considerente imperioase de ordine publică ale statului membru respectiv, în special pentru a asigura protectia interesului superior al copilului sau pentru a împiedica vătămarea integritătii fizice sau psihice a unei persoane; sau
(b) divulgarea continutului acordului rezultat în urma medierii este necesară punerii în aplicare sau executării acestuia.
(2) Nicio prevedere din alineatul (1) nu împiedică statele membre să adopte măsuri mai stricte pentru a proteja confidentialitatea medierii.
Articolul 8
Efectul medierii asupra termenelor de decădere si de prescriptie
(1) Statele membre se asigură că părtile care aleg medierea în vederea solutionării unui litigiu nu vor fi ulterior împiedicate să initieze o procedură judiciară sau arbitrală privind respectivul litigiu ca urmare a împlinirii unor termene de decădere sau de prescriptie extinctive pe durata procesului de mediere.
(2) Alineatul (1) nu aduce atingere dispozitiilor privind termenele de decădere si de prescriptie din acordurile internationale la care sunt părti statele membre.
Articolul 9
Informarea publicului larg
Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, punerea la dispozitia publicului larg, în special pe internet, a informatiilor privind modalitătile de contactare a mediatorilor si a organizatiilor care oferă servicii de mediere.
Articolul 10
Informatii referitoare la autoritătile si instantele competente
Comisia face publice, prin orice mijloace corespunzătoare, informatiile referitoare la instantele sau autoritătile competente comunicate de către statele membre în conformitate cu articolul 6 alineatul (3).
Articolul 11
Revizuirea
Nu mai târziu de 21 mai 2016, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului si Comitetului Economic si Social European un raport privind aplicarea prezentei directive. Acest raport analizează evolutia medierii în Uniunea Europeană si impactul prezentei directive în statele membre. Dacă este necesar, raportul este însotit de propuneri în vederea adaptării prezentei directive.
DIRECTIVA 2008/52/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu